Iuliu Hossu Vasile Aftenie Ioan Bălan Tit Liviu Chinezu Valeriu Traian Frențiu Alexandru Rusu Ioan Suciu
Episcopii martiri și mărturisitori ai Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice (*)
„În ciuda tuturor atrocităţilor, Biserica a rezistat desfiinţării ei prin silnicie. Această supravieţuire a fost posibilă datorită eroismului, ieşit din comun, al Episcopilor ei (o primă serie, în funcţie, în '48, urmată de o a doua serie, consacrată imediat după arestarea primilor şase Episcopi). Comportamentul de care au dat dovadă aceşti martiri (şapte din doisprezece au murit în închisori) a fost lumina călăuzitoare, flacăra vie transmisă preoţilor şi credincioşilor care le-au urmat exemplul. Sacrificiul Episcopilor nu a rămas inutil, devenind, prin mesajul său -valabil şi pentru zilele noastre - o învăţătură oferită întregului neam. Acest mesaj, venit de dincolo de mormânt, ne spune, fără echivoc, că o jertfă acceptată în numele adevărului şi dreptăţii devine sămânţă roditoare pentru cei ce vor urma, atunci când aceste valori sunt puse mai presus decât propria viaţă” (Doina Cornea în prefața cărții Martiri şi mărturisitori ai bisericii din România (1948-1989). Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică. Biserica Romano-Catolică, Pr. prof. dr. Ioan Bota, Cicerone Ioniţoiu)
Episcopul cardinal dr. Iuliu Hossu, nepotul episcopului Vasile Hossu, s-a născut în 1885 la Milaşul-Mare, judeţul Bistriţa-Năsăud. După studiile primare în satul natal şi cele gimnaziale la Reghin, în limba germană (I - III), şi la T‚rgu Mureş, în limba maghiară (IV), urmează clasele V-VIII la Liceul Naţional din Blaj, unde este coleg şi prieten cu medicul Iuliu Haţieganu. În 1908 îşi ia doctoratul în Teologie la Colegiul De Propaganda Fide din Roma. Reîntors acasă, devine notar consistorial la Episcopia Lugojului iar din 1914, confesor militar pe front, adevărat părinte al suferinzilor şi muribunzilor şi, în acelaşi timp, purtător al idealurilor naţionale de unitate, spuse şoptit ostaşilor români din armata austro-ungară. În martie 1918 este consacrat episcop al Gherlei, iar la 1 Decembrie 1918 participă la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, citind, din însărcinarea Marelui Sfat Naţional Român, Declaraţia Unirii Ardealului cu Patria Mamă, România, în faţa celor peste 100.000 de participanţi adunaţi pe Câmpul lui Horea, împreună cu Vasile Goldiş, Alexandru Vaida Voievod şi episcopul Miron Cristea, duce la Bucureşti această declaraţie, citind-o în Parlamentul României. În perioada interbelică, a desfăşurat o activitate intensă pentru consolidarea unităţii naţionale şi împotriva politicii revizioniste. Ca senator de drept în Parlamentul României Întregite, a apărat suveranitatea şi integritatea teritorială a ţării împotriva politicii revizioniste străine, afirmând, în decembrie 1932, în cadrul unei mari adunări populare de 30.000 de oameni, în piaţa Clujului: Marea revizuire s-a făcut la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, când Dumnezeu, judecând ca un atotputernic, a şters nedreptăţile veacurilor şi a restabilit dreptatea imanentă. Biruinţa acestui neam a fost biruinţa lui Dumnezeu.
În trista perioadă a ocupării Transilvaniei de Nord de către Ungaria horthystă (1940-1944), episcopul Iuliu Hossu a devenit căpetenia spirituală şi politică necontestată a tuturor românilor din această parte a teritoriului românesc, apărând interesele naţiunii române asuprite, ajutând-o cu tot ce a putut, suferind alături de popor batjocura şi teroarea. A apărat şi a salvat, de la moarte sigură, mii de evrei.
A apărat cu tot zelul său de mare arhiereu al Bisericii şi Neamului, drepturile Sfintei Biserici Române Unite, atunci când autorităţile comuniste au dezlănţuit propaganda şi apoi teroarea împotriva clerului şi a credincioşilor uniţi, în 26 august 1948, participând la Conferinţa episcopilor catolici ţinută la Oradea, unde erau prezenţi Alexandru Theodor Cisar, mitropolitul latin al Bucureştiului, dr. Iuliu Hossu, episcop de Cluj - Gherla, dr. Alexandru Rusu, episcop al Maramureşului, Anton Marton, episcop latin de Alba Iulia, Ioan Suciu, administrator apostolic al Archidiecezei de Alba Iulia şi Făgăraş, Valeriu Traian Frenţiu, arhiepiscop de Oradea, Augustin Pacha, episcopul Timişoarei, Ioan Bălan, episcopul Lugojului, Ioan Schefiler, episcop de Satu Mare şi administrator apostolic de Oradea, Anton Durcovici, episcop de Iaşi. A adresat, împreună cu cei menţionaţi mai sus, o scrisoare Ministerului Instrucţiunii Publice, prin care se protesta împotriva decretelor 175 şi 176 din august 1948 care au desfiinţat şcolile confesionale şi au confiscat toate bunurile în favoarea statul comunist.
În 7 octombrie 1948, episcopii greco-catolici români Valeriu Traian Frenţiu, dr. Alexandru Rusu, Iuliu Hossu, Ioan Bălan şi Ioan Suciu, adresează din nou o scrisoare de protest, de data aceasta preşedintelui Republicii, prin care denunţă măsurile întreprinse de Securitate şi P.C.R. pentru trecerea preoţilor şi credincioşilor greco-catolici la Ortodoxie şi arestarea episcopilor greco-catolici aflaţi în vizitaţie canonică pe sate, aşa cum s-a întâmplat cu episcopul Ioan Suciu la târnosirea bisericii din Copăcel - Făgăraş sau cu episcopul Iuliu Hossu reţinut la Cluj cu domiciliu forţat din 30 septembrie până în 4 octombrie 1948. Episcopii greco-catolici denunţau de asemenea arestarea, în zilele de 28 şi 30 septembrie 1948, a preoţilor şi credincioşilor care au căutat să ia legătura cu P.S. Iuliu Hossu în Cluj, afirmând: ţinem să declarăm solemn şi ferm că Biserica Română Unită nu poate fi acuzată nici în trecut nici în prezent de acte prejudiciabile naţiunii, ţării sau ordinii sociale şi rugându-l să ia măsuri împotriva acestei furtuni de ură şi intimidare, ce urmăreşte suprimarea Bisericii Române Unite... Cu această ocazie, noi episcopii Bisericii Române Unite ţinem să declarăm, în numele preoţilor şi credincioşilor rămaşi în strânsă unitate cu noi, că suntem pe deplin hotărâţi să rămânem preoţi şi credincioşi ai aceleiaşi Biserici a lui Isus Cristos, nedespărţiţi de unitatea catolică, urmând hotărârea lui Dumnezeu care a creat Universul şi a stabilit misiunea noastră, pe deplin convinşi că, în sânul acestei Biserici Catolice, în serviciul căreia suntem cu viaţa şi cu moartea noastră, noi slujim poporului şi ţării noastre, cum am dovedit-o fără greşeală până astăzi.
Desigur, guvernul comunist a continuat aplicarea planului de măsuri stabilit de Moscova şi de slujitorii ei fideli din ţară - duşmani ai lui Dumnezeu şi ai naţiunii române - şi a convocat la Cluj, în 30 octombrie 1948, o şedinţă ţinută în sala de gimnastică a Liceului Gh. Bariţiu, în prezenţa mitropolitului Nicolae Bălan de la Sibiu şi a agenţilor Securităţii, în care cei 38 de delegaţi au hotărât revenirea la Biserica Ortodoxă. A urmat excomunicarea preoţilor ce au participat la acea adunare.
Iată textul decretului de excomunicare:
În numele Sfintei Treimi: al Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Spirit,
Noi, Iuliu Hossu,
Din mila lui Dumnezeu şi graţia Sfântului Scaun apostolic al Romei, episcop greco-catolic român de Cluj - Gherla, facem cunoscut tuturor celor ce trebuie să ştie, în prezent şi viitor, că luând cunoştinţă astăzi 1 octombrie că sunt adunaţi la Cluj, în oraşul reşedinţei noastre, câţiva preoţi ai clerului din episcopiile provinciei noastre mitropolitane, pentru a hotărî, cum din nefericire ei au şi făcut-o, desunirea prin apostazie, de către Biserica Una Sfântă Catolică şi Apostolică, condusă după dumnezeiasca dispoziţie a Mântuitorului nostru prin urmaşul Sfântului Petru, Căpetenia Apostolilor şi fundamentul Bisericii Sale, am hotărât în numele Mântuitorului să dăm acest decret în virtutea căruia, conform cu puterea ce-o deţinem ca episcop al locului, Noi aplicăm pedeapsa excomunicării tuturor preoţilor care au luat parte la zisa adunare, ţinută sub preşedinţia preotului Traian Belaşcu, protopopul de Ţichindeal, cu toate consecinţele ce le cuprind Sfintele Canoane.
Decretul nostru va fi publicat în toate bisericile Diecezei noastre, păzită de Dumnezeu, în prima duminică după primirea lui, la toate Sfintele Liturghii, credincioşilor şi Prea Veneratul Ordinariat (Cancelaria) al Provinciei Noastre Mitropolitane, este rugat să-i dea urmare canonică.
Dat în Cluj, în reşedinţa noastră episcopală, 1 octombrie anul Mântuitorului 1948 şi al XXXI-lea al episcopatului nostru,
ss IULIU HOSSU.
Cu o zi înainte, în 30 septembrie 1948, episcopul Iuliu Hossu, aflând de sosirea acelor clerici vânduţi puterii comuniste, îi îndemna printr-o scrisoare pe toţi preoţii şi credincioşii să rămână statornici în credinţa catolică, întrebând: ce sunt suferinţele şi mizeriile trecătoare ale acestei lumi în comparaţie cu gloria ce se manifestă pentru voi?
Arestat la sfârşitul lui octombrie 1948, împreună cu ceilalţi episcopi români uniţi şi cu o mare parte din cler şi dintre credincioşi, episcopul Iuliu Hossu a rezistat tuturor umilinţelor, torturilor şi ademenirilor oferite de comunişti şi de slugile lor bisericeşti. În cei 21 de ani de detenţie în închisorile comuniste şi lagărele de exterminare, el a răbdat cu tăria martirilor toate încercările grele la care a fost supus. La Sighet, pentru o aşchie găsită la percheziţie între degete, folosită ca scobitoare, a fost pălmuit de miliţianul Laviţă din Vadu-Izei, la ordinul comandantului, dar n-a ripostat decât: O primesc în numele Domnului. El a considerat acest martiraj de lungă durată ca un pelerinaj pe Calea Fericirilor, pentru ca la Judecata din urmă să poată da bună mărturie de felul cum şi-a îndeplinit misiunea de apostol, mărturisitor şi martir al Bisericii încredinţate lui spre păstorire.
În perioada 1948-1949, a fost închis în vila patriarhală de la Dragoslavele - Muscel, unde a petrecut o iarnă în frig şi foame, apoi în lagărul de la Căldăruşani (1949-1950), iar de aici a fost mutat la închisoarea din Sighet (1950-1955), unde a fost supus unui regim de exterminare, împreună cu episcopii supravieţuitori dr. Alexandru Rusu şi dr. Ioan Bălan. Ulterior au fost duşi la Spitalul Gerota din Bucureşti, pentru ca de aici să fie mutaţi la Curtea de Argeş (1955-1956) şi apoi dispersaţi: Alexandru Rusu la Mănăstirea Cucoş - Tulcea şi apoi la închisoarea din Gherla, Ioan Bălan la Mănăstirea Ciorogârla - Ilfov şi la Jilava, iar Iuliu Hossu din nou la Căldăruşani. De aici va adresa, până la sfârşitul vieţii sale, mai multe memorii guvernului şi preşedintelui Ceauşescu, cerând repunerea în drepturi a Bisericii Române Unite.
În timp ce se afla la închisoarea din Sighet, i s-a propus de două ori, prin delegaţii trimise de Petru Groza, să devină mitropolit al Moldovei, de unde urma să ajungă patriarh ortodox al României. La auzul acestor propuneri s-a înspăimântat şi s-a revoltat în acelaşi timp, afirmând că preferă mai degrabă moartea decât să-şi trădeze Biserica.
Grav bolnav, moare la 28 mai 1970, în Spitalul Colentina din Bucureşti, devenind pildă vie de fidelitate în credinţa catolică. Papa Paul al Vl-lea, l-a făcut în 1969 cardinal in pectore. Acelaşi Sfânt Părinte a adus la cunoştinţa lumii întregi, în martie 1973, ridicarea lui la rangul de cardinal al Bisericii Catolice.
În trista perioadă a ocupării Transilvaniei de Nord de către Ungaria horthystă (1940-1944), episcopul Iuliu Hossu a devenit căpetenia spirituală şi politică necontestată a tuturor românilor din această parte a teritoriului românesc, apărând interesele naţiunii române asuprite, ajutând-o cu tot ce a putut, suferind alături de popor batjocura şi teroarea. A apărat şi a salvat, de la moarte sigură, mii de evrei.
A apărat cu tot zelul său de mare arhiereu al Bisericii şi Neamului, drepturile Sfintei Biserici Române Unite, atunci când autorităţile comuniste au dezlănţuit propaganda şi apoi teroarea împotriva clerului şi a credincioşilor uniţi, în 26 august 1948, participând la Conferinţa episcopilor catolici ţinută la Oradea, unde erau prezenţi Alexandru Theodor Cisar, mitropolitul latin al Bucureştiului, dr. Iuliu Hossu, episcop de Cluj - Gherla, dr. Alexandru Rusu, episcop al Maramureşului, Anton Marton, episcop latin de Alba Iulia, Ioan Suciu, administrator apostolic al Archidiecezei de Alba Iulia şi Făgăraş, Valeriu Traian Frenţiu, arhiepiscop de Oradea, Augustin Pacha, episcopul Timişoarei, Ioan Bălan, episcopul Lugojului, Ioan Schefiler, episcop de Satu Mare şi administrator apostolic de Oradea, Anton Durcovici, episcop de Iaşi. A adresat, împreună cu cei menţionaţi mai sus, o scrisoare Ministerului Instrucţiunii Publice, prin care se protesta împotriva decretelor 175 şi 176 din august 1948 care au desfiinţat şcolile confesionale şi au confiscat toate bunurile în favoarea statul comunist.
În 7 octombrie 1948, episcopii greco-catolici români Valeriu Traian Frenţiu, dr. Alexandru Rusu, Iuliu Hossu, Ioan Bălan şi Ioan Suciu, adresează din nou o scrisoare de protest, de data aceasta preşedintelui Republicii, prin care denunţă măsurile întreprinse de Securitate şi P.C.R. pentru trecerea preoţilor şi credincioşilor greco-catolici la Ortodoxie şi arestarea episcopilor greco-catolici aflaţi în vizitaţie canonică pe sate, aşa cum s-a întâmplat cu episcopul Ioan Suciu la târnosirea bisericii din Copăcel - Făgăraş sau cu episcopul Iuliu Hossu reţinut la Cluj cu domiciliu forţat din 30 septembrie până în 4 octombrie 1948. Episcopii greco-catolici denunţau de asemenea arestarea, în zilele de 28 şi 30 septembrie 1948, a preoţilor şi credincioşilor care au căutat să ia legătura cu P.S. Iuliu Hossu în Cluj, afirmând: ţinem să declarăm solemn şi ferm că Biserica Română Unită nu poate fi acuzată nici în trecut nici în prezent de acte prejudiciabile naţiunii, ţării sau ordinii sociale şi rugându-l să ia măsuri împotriva acestei furtuni de ură şi intimidare, ce urmăreşte suprimarea Bisericii Române Unite... Cu această ocazie, noi episcopii Bisericii Române Unite ţinem să declarăm, în numele preoţilor şi credincioşilor rămaşi în strânsă unitate cu noi, că suntem pe deplin hotărâţi să rămânem preoţi şi credincioşi ai aceleiaşi Biserici a lui Isus Cristos, nedespărţiţi de unitatea catolică, urmând hotărârea lui Dumnezeu care a creat Universul şi a stabilit misiunea noastră, pe deplin convinşi că, în sânul acestei Biserici Catolice, în serviciul căreia suntem cu viaţa şi cu moartea noastră, noi slujim poporului şi ţării noastre, cum am dovedit-o fără greşeală până astăzi.
Desigur, guvernul comunist a continuat aplicarea planului de măsuri stabilit de Moscova şi de slujitorii ei fideli din ţară - duşmani ai lui Dumnezeu şi ai naţiunii române - şi a convocat la Cluj, în 30 octombrie 1948, o şedinţă ţinută în sala de gimnastică a Liceului Gh. Bariţiu, în prezenţa mitropolitului Nicolae Bălan de la Sibiu şi a agenţilor Securităţii, în care cei 38 de delegaţi au hotărât revenirea la Biserica Ortodoxă. A urmat excomunicarea preoţilor ce au participat la acea adunare.
Iată textul decretului de excomunicare:
În numele Sfintei Treimi: al Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Spirit,
Noi, Iuliu Hossu,
Din mila lui Dumnezeu şi graţia Sfântului Scaun apostolic al Romei, episcop greco-catolic român de Cluj - Gherla, facem cunoscut tuturor celor ce trebuie să ştie, în prezent şi viitor, că luând cunoştinţă astăzi 1 octombrie că sunt adunaţi la Cluj, în oraşul reşedinţei noastre, câţiva preoţi ai clerului din episcopiile provinciei noastre mitropolitane, pentru a hotărî, cum din nefericire ei au şi făcut-o, desunirea prin apostazie, de către Biserica Una Sfântă Catolică şi Apostolică, condusă după dumnezeiasca dispoziţie a Mântuitorului nostru prin urmaşul Sfântului Petru, Căpetenia Apostolilor şi fundamentul Bisericii Sale, am hotărât în numele Mântuitorului să dăm acest decret în virtutea căruia, conform cu puterea ce-o deţinem ca episcop al locului, Noi aplicăm pedeapsa excomunicării tuturor preoţilor care au luat parte la zisa adunare, ţinută sub preşedinţia preotului Traian Belaşcu, protopopul de Ţichindeal, cu toate consecinţele ce le cuprind Sfintele Canoane.
Decretul nostru va fi publicat în toate bisericile Diecezei noastre, păzită de Dumnezeu, în prima duminică după primirea lui, la toate Sfintele Liturghii, credincioşilor şi Prea Veneratul Ordinariat (Cancelaria) al Provinciei Noastre Mitropolitane, este rugat să-i dea urmare canonică.
Dat în Cluj, în reşedinţa noastră episcopală, 1 octombrie anul Mântuitorului 1948 şi al XXXI-lea al episcopatului nostru,
ss IULIU HOSSU.
Cu o zi înainte, în 30 septembrie 1948, episcopul Iuliu Hossu, aflând de sosirea acelor clerici vânduţi puterii comuniste, îi îndemna printr-o scrisoare pe toţi preoţii şi credincioşii să rămână statornici în credinţa catolică, întrebând: ce sunt suferinţele şi mizeriile trecătoare ale acestei lumi în comparaţie cu gloria ce se manifestă pentru voi?
Arestat la sfârşitul lui octombrie 1948, împreună cu ceilalţi episcopi români uniţi şi cu o mare parte din cler şi dintre credincioşi, episcopul Iuliu Hossu a rezistat tuturor umilinţelor, torturilor şi ademenirilor oferite de comunişti şi de slugile lor bisericeşti. În cei 21 de ani de detenţie în închisorile comuniste şi lagărele de exterminare, el a răbdat cu tăria martirilor toate încercările grele la care a fost supus. La Sighet, pentru o aşchie găsită la percheziţie între degete, folosită ca scobitoare, a fost pălmuit de miliţianul Laviţă din Vadu-Izei, la ordinul comandantului, dar n-a ripostat decât: O primesc în numele Domnului. El a considerat acest martiraj de lungă durată ca un pelerinaj pe Calea Fericirilor, pentru ca la Judecata din urmă să poată da bună mărturie de felul cum şi-a îndeplinit misiunea de apostol, mărturisitor şi martir al Bisericii încredinţate lui spre păstorire.
În perioada 1948-1949, a fost închis în vila patriarhală de la Dragoslavele - Muscel, unde a petrecut o iarnă în frig şi foame, apoi în lagărul de la Căldăruşani (1949-1950), iar de aici a fost mutat la închisoarea din Sighet (1950-1955), unde a fost supus unui regim de exterminare, împreună cu episcopii supravieţuitori dr. Alexandru Rusu şi dr. Ioan Bălan. Ulterior au fost duşi la Spitalul Gerota din Bucureşti, pentru ca de aici să fie mutaţi la Curtea de Argeş (1955-1956) şi apoi dispersaţi: Alexandru Rusu la Mănăstirea Cucoş - Tulcea şi apoi la închisoarea din Gherla, Ioan Bălan la Mănăstirea Ciorogârla - Ilfov şi la Jilava, iar Iuliu Hossu din nou la Căldăruşani. De aici va adresa, până la sfârşitul vieţii sale, mai multe memorii guvernului şi preşedintelui Ceauşescu, cerând repunerea în drepturi a Bisericii Române Unite.
În timp ce se afla la închisoarea din Sighet, i s-a propus de două ori, prin delegaţii trimise de Petru Groza, să devină mitropolit al Moldovei, de unde urma să ajungă patriarh ortodox al României. La auzul acestor propuneri s-a înspăimântat şi s-a revoltat în acelaşi timp, afirmând că preferă mai degrabă moartea decât să-şi trădeze Biserica.
Grav bolnav, moare la 28 mai 1970, în Spitalul Colentina din Bucureşti, devenind pildă vie de fidelitate în credinţa catolică. Papa Paul al Vl-lea, l-a făcut în 1969 cardinal in pectore. Acelaşi Sfânt Părinte a adus la cunoştinţa lumii întregi, în martie 1973, ridicarea lui la rangul de cardinal al Bisericii Catolice.
Episcopul dr. Vasile Aftenie, născut în 1889 în Valea Lungă, lângă Blaj, şi-a făcut studiile la Blaj şi la Roma, după care a fost hirotonit preot în 1925, apoi numit vice-rector al Academiei Teologice din Blaj, profesor de Drept canonic, protopop al Bucureştiului, vicar arhidiecezan, iar din 20 iulie 1940 a fost consacrat episcop auxiliar al Arhidiecezei Blajului cu reşedinţa în Bucureşti. Aici activează prin vizite canonice în parohiile greco-catolice din Regat, predici, articole, pastorale, iar pe plan diplomatic, militează pentru apărarea drepturilor Bisericii Române Unite.
În octombrie 1948, i-a mustrat pe cei 36 delegaţi sosiţi de la Cluj la Patriarhie, pe când se aflau la Capșa, fiindcă au trădat Biserica Română Unită. Mulţi i-au mărturisit că au semnat sub presiune. Atât el cât şi episcopul Iuliu Hossu, n-au fost destituiți imediat, deoarece autorităţile comuniste au sperat că ei vor semna trecerea la Ortodoxie.
La 29 decembrie 1948, este arestat şi dus la Dragoslavele - Muscel, să semneze trecerea la Ortodoxie, dar refuzul lui a fost categoric. De aici e dus la Căldăruşani şi, din 1949, la Ministerul de Interne, unde este ţinut izolat, în încercarea de a scoate de la dânsul anumite mărturisiri despre unii membri ai Casei Regale, al căror confesor era. A fost torturat mult, dar n-a scos un cuvânt de trădare. Dacă mă vor izola, sigur voi fi ucis, le spunea el cândva fraţilor de suferinţă. Aşa s-a şi întâmplat: a fost mutat la închisoarea Văcăreşti şi torturat bestial, din ordinul generalului evreu Nikolski, apoi ucis la 10 mai 1950. A fost înmormântat clandestin în Cimitirul Belu din Bucureşti.
În octombrie 1948, i-a mustrat pe cei 36 delegaţi sosiţi de la Cluj la Patriarhie, pe când se aflau la Capșa, fiindcă au trădat Biserica Română Unită. Mulţi i-au mărturisit că au semnat sub presiune. Atât el cât şi episcopul Iuliu Hossu, n-au fost destituiți imediat, deoarece autorităţile comuniste au sperat că ei vor semna trecerea la Ortodoxie.
La 29 decembrie 1948, este arestat şi dus la Dragoslavele - Muscel, să semneze trecerea la Ortodoxie, dar refuzul lui a fost categoric. De aici e dus la Căldăruşani şi, din 1949, la Ministerul de Interne, unde este ţinut izolat, în încercarea de a scoate de la dânsul anumite mărturisiri despre unii membri ai Casei Regale, al căror confesor era. A fost torturat mult, dar n-a scos un cuvânt de trădare. Dacă mă vor izola, sigur voi fi ucis, le spunea el cândva fraţilor de suferinţă. Aşa s-a şi întâmplat: a fost mutat la închisoarea Văcăreşti şi torturat bestial, din ordinul generalului evreu Nikolski, apoi ucis la 10 mai 1950. A fost înmormântat clandestin în Cimitirul Belu din Bucureşti.
Episcopul dr. Ioan Bălan al Lugojului, născut la Teiuş în 1880, a studiat la Blaj, Budapesta şi Viena şi a fost hirotonit preot în 1903. Ulterior a devenit protopop al Bucureştiului, fiind foarte cunoscut în timpul primului război mondial pentru activitatea sa pastorală în Capitală şi ca profesor la Seminarul arhidiecezan romano-catolic. A fost, de asemenea, director al Revistei catolice din Bucureşti, colaborator la Cultura creştină din Blaj şi la Unirea, autor al studiilor Limba cărţilor bisericeşti, Viaţa lui Isus ş.a. A tradus şi publicat Noul Testament; textul Vechiului Testament a rămas tradus în manuscris.
După 12 ani de pastoraţie în Bucureşti, este numit canonic la Blaj, apoi rector al Academiei Teologice. În 1929 este delegatul Mitropoliei Blajului în Comisia codificării dreptului canonic oriental la Roma, prilej cu care a cercetat şi corespondenţa papilor cu Biserica din România şi cu patriarhii din Răsărit. În 1936 a fost numit episcop al Diecezei Lugojului, pe care a condus-o cu înţelepciune şi râvnă apostolică până la arestarea şi întemniţarea lui de către comunişti, în octombrie 1948.
S-a ferit să facă politică, ţinându-se la distanţă atât de fascism, cât şi de comunism. Invitat la o conferinţă a prieteniei româno-germane în 1941, episcopul Ioan Bălan l-a ascultat pe superiorul ofiţerilor S.S. din Timişoara despre această prietenie concretizată în jertfe comune, biruinţe, ş.a. Însă când a fost invitat să se înscrie în Asociaţia prieteniei româno-germane, episcopul a spus şi el cu demnitate câteva cuvinte, după care a încheiat: Cât priveşte iscăliturile, trebuie să mai chibzuim şi a ieşit, fiind urmat de toţi cei prezenţi.
În timpul vizitaţiei canonice din 1942 în parohiile miniere din Valea Jiului (Petroşani, Lupeni, Vulcan, Petrila ş.a.), episcopul Ioan Bălan a aflat că erau mineri în Ónchisoare pentru activitate antifascistă. Informându-se asupra motivului arestării lor, s-a încredinţat că nu sunt vinovaţi, fapt pentru care a trimis o telegramă generalului Antonescu, iar după ce s-a întors la Lugoj a făcut o cerere documentată, prin care solicita punerea în libertate a acestor mineri. Nu-i permis să fie condamnat şi închis cineva pentru opiniile sale. Eu am stat la închisoare şi ştiu ce-i aceea, afirma episcopul, fără să bănuiască atunci că va fi iarăşi închis şi că va muri acolo, în închisoare.
Când guvernul comunist al lui Petru Groza a ordonat ca în toate bisericile să se facă adunări şi să se ceară moartea lui Iuliu Maniu - preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc, episcopul a răspuns: Biserica Catolică nu poate cere moartea cuiva, mai ales că acesta ar putea fi nevinovat şi a adăugat: Noi nu ne jucăm astfel cu viaţa unui om, de care singur Dumnezeu dispune.
În conformitate cu planul distrugerii Bisericii Catolice, fixat la Moscova, li s-a cerut episcopilor V. Tr. Frenţiu, Al. Rusu şi I. Bălan - după cum s-a procedat şi în Ucraina - să-şi înainteze actele pentru pensionare. Dânşii au acceptat.
În luna iunie 1948, după ce episcopul I. Bălan s-a întors de la Conferinţa episcopatului din Oradea, a decis, împreună cu ceilalţi episcopi, să facă - în vederea protejării de ameninţările ce se vedeau tot mai bine conturate - consfinţirea Diecezei Lugojului la Inima Neprihănitei Fecioare. În scurt timp a avut loc şi un pelerinaj la Scăiuş, de unde a fost adusă icoana Maicii Sfinte care lăcrimase în 30 septembrie şi 15 octombrie 1934. Participarea şi primirea în Lugoj a fost impresionantă. Imediat după aceea, episcopul I. Bălan a fost convocat la Prefectura din Caransebeş, unde a fost întrebat dacă marea demonstraţie (aşa numeau ei pelerinajul) a fost aranjată cumva ca protest împotriva denunţării Concordatului (din iunie 1948). Episcopul, care era însoţit de prepozitul N. Brânzeu, a spus: Dacă a fost o demonstraţie, atunci a fost o demonstraţie de credinţă, dar nu a fost împotriva denunţării Concordatului. Prefectul a fost mulţumit de această declaraţie.
În octombrie 1948, guvernul a dat ordin protopopului ortodox din Lugoj să ocupe catedrala catolică. Acesta a refuzat şi atunci agenţii Securităţii s-au dus la părintele Ioan Ploscaru, cerându-i să le predea lăcaşul. Desigur, dânsul nu a acceptat.
În ziua de 29 octombrie, orele 16, a venit şeful Securităţii Lugoj, maiorul Kling, să-l aresteze. L-au găsit rugându-se în capelă. Valiza era pregătită. Credincioşii sosiţi să-l apere au fost trimişi acasă. Maiorul i-a comunicat că doi domni de la Bucureşti îl aşteaptă la Securitate să-i vorbească. Episcopul a remarcat: Altă dată veneau ei la mine. Şi-a luat pardesiul şi - discutând cu cel care, disimulat, îl aresta - a plecat fără să ştie că drumul pe care pornea era fără întoarcere. Tot atunci au fost ridicaţi şi prepozitul N. Brânzeu şi canonicul Iosif Vezoc; de la Arad a fost arestat protopopul Ioan Deliman, iar de la Timişoara vicarul foraneu Iuliu Raţiu.
După patru luni în care a fost sechestrat, împreună cu ceilalţi episcopi greco-catolici, la Dragoslavele, a venit patriarhul ortodox Iustinian şi le-a propus să treacă la Biserica Ortodoxă căci, dacă nu, vor fi duşi la închisoare. Atunci episcopul I. Bălan a spus: ... Dumneavoastră nu aţi venit la noi cu argumente teologice, nici cu virtuţiile creştineşti, ci ne-aţi arestat şi ne-aţi întemniţat. Hotărât, acestea nu sunt metodele lui Cristos! Patriarhul a ieşit de acolo foarte gânditor.
Un preot ortodox pe nume Baltazar, protopopul Bârladului, l-a întrebat pe patriarhul ortodox: Ce zic episcopii uniţi? Patriarhul a stat şi s-a gândit, apoi a răspuns: E chestie de convingere .
De la Dragoslavele, în martie 1949, episcopii au fost duşi în lagărul de la Mănăstirea Căldărusani, unde au fost aduşi şi preoţii întemniţaţi la Mănăstirea Neamţ.
În 24 mai 1950, toţi episcopii şi preoţii de la Căldărusani au fost duşi la închisoarea din Sighet. Au urmat anii de foame, frig, izolare, lipsă de medicamente, prin care nu se urmărea practic decât exterminarea lor lentă. Cei care au supravieţuit, episcopii I. Bălan, Al. Rusu şi Iuliu Hossu, au fost duşi la Spitalul Gerota din Bucureşti, iar după puţin timp, la Curtea de Argeş. După ce episcopul Al. Rusu a scris un memoriu lui Gheorghiu-Dej, cerându-i punerea în libertate a Bisericii Române Unite, cei trei episcopi au fost despărţiţi şi mutaţi în trei mănăstiri diferite: Al. Rusu la Cucoş-Tulcea, I. Bălan la Ciorogârla, iar Iuliu Hossu, la Căldărusani. De aici, episcopul Bălan a fost dus la Jilava, unde a murit la 4 august 1959, fiind înmormântat în Cimitirul Belu Catolic din Bucureşti.
Episcopul Ioan Bălan a suportat chinurile din închisoare, pentru credinţă. Dăruirea totală pentru binele sufletesc al celor pe care i-a păstorit l-a caracterizat până la moarte. Aflat în închisoarea din Dej la data morţii episcopului Bălan, P.S. episcop Ioan Ploscaru le-a spus preoţilor aflaţi lângă dânsul: Dumnezeu îi va da episcopului Ioan Bălan tripla coroană: de dascăl, de feciorelnic şi de martir, pentru munca de evanghelizare, pentru viaţa curată şi pentru suferinţele ce le-a îndurat în închisoare (Din comunicarea părintelui Nicolae Ovidiu Teodorescu, vicarul foraneu greco-catolic al Timişoarei, ţinută la Simpozionul Martirii Bisericii Catolice din România, Bucureşti 1992).
După 12 ani de pastoraţie în Bucureşti, este numit canonic la Blaj, apoi rector al Academiei Teologice. În 1929 este delegatul Mitropoliei Blajului în Comisia codificării dreptului canonic oriental la Roma, prilej cu care a cercetat şi corespondenţa papilor cu Biserica din România şi cu patriarhii din Răsărit. În 1936 a fost numit episcop al Diecezei Lugojului, pe care a condus-o cu înţelepciune şi râvnă apostolică până la arestarea şi întemniţarea lui de către comunişti, în octombrie 1948.
S-a ferit să facă politică, ţinându-se la distanţă atât de fascism, cât şi de comunism. Invitat la o conferinţă a prieteniei româno-germane în 1941, episcopul Ioan Bălan l-a ascultat pe superiorul ofiţerilor S.S. din Timişoara despre această prietenie concretizată în jertfe comune, biruinţe, ş.a. Însă când a fost invitat să se înscrie în Asociaţia prieteniei româno-germane, episcopul a spus şi el cu demnitate câteva cuvinte, după care a încheiat: Cât priveşte iscăliturile, trebuie să mai chibzuim şi a ieşit, fiind urmat de toţi cei prezenţi.
În timpul vizitaţiei canonice din 1942 în parohiile miniere din Valea Jiului (Petroşani, Lupeni, Vulcan, Petrila ş.a.), episcopul Ioan Bălan a aflat că erau mineri în Ónchisoare pentru activitate antifascistă. Informându-se asupra motivului arestării lor, s-a încredinţat că nu sunt vinovaţi, fapt pentru care a trimis o telegramă generalului Antonescu, iar după ce s-a întors la Lugoj a făcut o cerere documentată, prin care solicita punerea în libertate a acestor mineri. Nu-i permis să fie condamnat şi închis cineva pentru opiniile sale. Eu am stat la închisoare şi ştiu ce-i aceea, afirma episcopul, fără să bănuiască atunci că va fi iarăşi închis şi că va muri acolo, în închisoare.
Când guvernul comunist al lui Petru Groza a ordonat ca în toate bisericile să se facă adunări şi să se ceară moartea lui Iuliu Maniu - preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc, episcopul a răspuns: Biserica Catolică nu poate cere moartea cuiva, mai ales că acesta ar putea fi nevinovat şi a adăugat: Noi nu ne jucăm astfel cu viaţa unui om, de care singur Dumnezeu dispune.
În conformitate cu planul distrugerii Bisericii Catolice, fixat la Moscova, li s-a cerut episcopilor V. Tr. Frenţiu, Al. Rusu şi I. Bălan - după cum s-a procedat şi în Ucraina - să-şi înainteze actele pentru pensionare. Dânşii au acceptat.
În luna iunie 1948, după ce episcopul I. Bălan s-a întors de la Conferinţa episcopatului din Oradea, a decis, împreună cu ceilalţi episcopi, să facă - în vederea protejării de ameninţările ce se vedeau tot mai bine conturate - consfinţirea Diecezei Lugojului la Inima Neprihănitei Fecioare. În scurt timp a avut loc şi un pelerinaj la Scăiuş, de unde a fost adusă icoana Maicii Sfinte care lăcrimase în 30 septembrie şi 15 octombrie 1934. Participarea şi primirea în Lugoj a fost impresionantă. Imediat după aceea, episcopul I. Bălan a fost convocat la Prefectura din Caransebeş, unde a fost întrebat dacă marea demonstraţie (aşa numeau ei pelerinajul) a fost aranjată cumva ca protest împotriva denunţării Concordatului (din iunie 1948). Episcopul, care era însoţit de prepozitul N. Brânzeu, a spus: Dacă a fost o demonstraţie, atunci a fost o demonstraţie de credinţă, dar nu a fost împotriva denunţării Concordatului. Prefectul a fost mulţumit de această declaraţie.
În octombrie 1948, guvernul a dat ordin protopopului ortodox din Lugoj să ocupe catedrala catolică. Acesta a refuzat şi atunci agenţii Securităţii s-au dus la părintele Ioan Ploscaru, cerându-i să le predea lăcaşul. Desigur, dânsul nu a acceptat.
În ziua de 29 octombrie, orele 16, a venit şeful Securităţii Lugoj, maiorul Kling, să-l aresteze. L-au găsit rugându-se în capelă. Valiza era pregătită. Credincioşii sosiţi să-l apere au fost trimişi acasă. Maiorul i-a comunicat că doi domni de la Bucureşti îl aşteaptă la Securitate să-i vorbească. Episcopul a remarcat: Altă dată veneau ei la mine. Şi-a luat pardesiul şi - discutând cu cel care, disimulat, îl aresta - a plecat fără să ştie că drumul pe care pornea era fără întoarcere. Tot atunci au fost ridicaţi şi prepozitul N. Brânzeu şi canonicul Iosif Vezoc; de la Arad a fost arestat protopopul Ioan Deliman, iar de la Timişoara vicarul foraneu Iuliu Raţiu.
După patru luni în care a fost sechestrat, împreună cu ceilalţi episcopi greco-catolici, la Dragoslavele, a venit patriarhul ortodox Iustinian şi le-a propus să treacă la Biserica Ortodoxă căci, dacă nu, vor fi duşi la închisoare. Atunci episcopul I. Bălan a spus: ... Dumneavoastră nu aţi venit la noi cu argumente teologice, nici cu virtuţiile creştineşti, ci ne-aţi arestat şi ne-aţi întemniţat. Hotărât, acestea nu sunt metodele lui Cristos! Patriarhul a ieşit de acolo foarte gânditor.
Un preot ortodox pe nume Baltazar, protopopul Bârladului, l-a întrebat pe patriarhul ortodox: Ce zic episcopii uniţi? Patriarhul a stat şi s-a gândit, apoi a răspuns: E chestie de convingere .
De la Dragoslavele, în martie 1949, episcopii au fost duşi în lagărul de la Mănăstirea Căldărusani, unde au fost aduşi şi preoţii întemniţaţi la Mănăstirea Neamţ.
În 24 mai 1950, toţi episcopii şi preoţii de la Căldărusani au fost duşi la închisoarea din Sighet. Au urmat anii de foame, frig, izolare, lipsă de medicamente, prin care nu se urmărea practic decât exterminarea lor lentă. Cei care au supravieţuit, episcopii I. Bălan, Al. Rusu şi Iuliu Hossu, au fost duşi la Spitalul Gerota din Bucureşti, iar după puţin timp, la Curtea de Argeş. După ce episcopul Al. Rusu a scris un memoriu lui Gheorghiu-Dej, cerându-i punerea în libertate a Bisericii Române Unite, cei trei episcopi au fost despărţiţi şi mutaţi în trei mănăstiri diferite: Al. Rusu la Cucoş-Tulcea, I. Bălan la Ciorogârla, iar Iuliu Hossu, la Căldărusani. De aici, episcopul Bălan a fost dus la Jilava, unde a murit la 4 august 1959, fiind înmormântat în Cimitirul Belu Catolic din Bucureşti.
Episcopul Ioan Bălan a suportat chinurile din închisoare, pentru credinţă. Dăruirea totală pentru binele sufletesc al celor pe care i-a păstorit l-a caracterizat până la moarte. Aflat în închisoarea din Dej la data morţii episcopului Bălan, P.S. episcop Ioan Ploscaru le-a spus preoţilor aflaţi lângă dânsul: Dumnezeu îi va da episcopului Ioan Bălan tripla coroană: de dascăl, de feciorelnic şi de martir, pentru munca de evanghelizare, pentru viaţa curată şi pentru suferinţele ce le-a îndurat în închisoare (Din comunicarea părintelui Nicolae Ovidiu Teodorescu, vicarul foraneu greco-catolic al Timişoarei, ţinută la Simpozionul Martirii Bisericii Catolice din România, Bucureşti 1992).
Episcopul Tit Liviu Chinezu, consacrat ca succesor al episcopului Vasile Aftenie în 3 decembrie 1949 în Ónchisoare, era la data arestării, 29 octombrie 1948, protopopul unit al Bucureştiului. S-a născut în 1907, în localitatea Maioreşti, judeţul Mureş. Şi-a făcut studiile teologice superioare la Angelicum - Roma, unde îşi ia doctoratul în Teologie şi Filosofie. A fost hirotonit preot în 1930 şi numit profesor de Filozofie la Academia Teologică din Blaj, unde funcţionează până în 1946 când este arestat. A urmat drumul închisorilor: Ministerului de Interne, Mănăstirea Neamţ, Mănăstirea Căldărusani - Ilfov. În 25 mai este transferat la Sighet, unde, la 12 ianuarie 1955 - singur în celulă, cu geamul lăsat deschis din ordinul comandantului închisorii, Vasile Ciolpan, pe un ger cumplit - a murit de foame, de frig şi lipsit de o minimă asistenţă medicală. A fost îngropat în Cimitirul Săracilor, la confluenţa Izei cu Tisa, lângă Cearda, într-o groapă comună.
Timp de patru ani, cât a stat la Sighet, venea securistul în celulă şi îi explica de ce ar trebui să treacă la Ortodoxie. Într-o zi, episcopul T. L. Chinezu a răspuns: Domnule, sunt cât se poate de uimit să constat că guvernul comunist, care se declară ateu, manifestă atâta interes pentru convertirea noastră. Această replică a fost considerată de comandantul închisorii obrăznicie, şi a avut ca urmare înăsprirea regimului de detenţie.
Timp de patru ani, cât a stat la Sighet, venea securistul în celulă şi îi explica de ce ar trebui să treacă la Ortodoxie. Într-o zi, episcopul T. L. Chinezu a răspuns: Domnule, sunt cât se poate de uimit să constat că guvernul comunist, care se declară ateu, manifestă atâta interes pentru convertirea noastră. Această replică a fost considerată de comandantul închisorii obrăznicie, şi a avut ca urmare înăsprirea regimului de detenţie.
Episcopul Valeriu Traian Frenţiu s-a născut la Reşiţa în 1875. Şi-a făcut studiile la Liceul Naţional din Blaj, iar din 1894, la Seminarul Central din Budapesta, pe care l-a absolvit în 1898. În acelaşi an, este hirotonit preot celib şi trimis să studieze încă patru ani la Augustineum Viena, unde-şi ia doctoratul în Teologie.
Reîntors în ţară, la Lugoj, devine notar consistorial, apoi protopop de Orăştie şi, mai târziu, de Haţeg, iar în 1912 este consacrat episcop al Lugojului. Aici, în 1912, deschide Seminarul diecezan, apoi, în 1914, Şcoala Normală de Învăţătoare. În acelaşi timp, înviorează întreaga viaţă spirituală a credincioşilor din dieceză.
În 1918, participă activ la Adunarea Naţională de la Alba Iulia, din 1 decembrie.
Din 1922, în urma morţii tragice a episcopului Demetriu Radu, devine episcop la Oradea, având şi aici contribuţii remarcabile în viaţa întregii eparhii.
În noaptea de 29 octombrie 1948, a fost arestat pentru că a protestat, printr-o serie de predici şi scrisori adresate guvernului, împotriva întemniţării abuzive a preoţilor de către comunişti, a naţionalizării bunurilor şi şcolilor bisericii din Oradea şi Beiuş.
Închis la Dragoslavele, alături de ceilalţi episcopi greco-catolici, din cauza lipsei de căldură, a mâncării insuficiente şi a lipsei de medicamente, s-a îmbolnăvit grav şi a fost internat în Spitalul din Rucăr. După patru luni, a fost dus la Căldărusani şi ţinut 15 luni izolat cu totul de lume. De aici, episcopul Valeriu Traian Frenţiu a fost transferat la închisoarea din Sighet. Ultimii săi doi ani de viaţă au fost petrecuţi în celulă, împreună cu alţi trei episcopi şi cu opt deţinuţi în vârstă, stingându-se în braţele Monseniorului Coriolan Tămâian şi în prezenţa episcopului loan Suciu, a colegilor de celulă - fraţi de suferinţă, la 11 iunie 1952; avea vârsta de 77 de ani. A fost îngropat de securişti, noaptea, în Cimitirul Evreiesc de pe malul Izei, fără nici un semn la căpătâi. Aşa i s-a răsplătit activitatea de o viaţă în slujba Bisericii şi a Neamului.
Reîntors în ţară, la Lugoj, devine notar consistorial, apoi protopop de Orăştie şi, mai târziu, de Haţeg, iar în 1912 este consacrat episcop al Lugojului. Aici, în 1912, deschide Seminarul diecezan, apoi, în 1914, Şcoala Normală de Învăţătoare. În acelaşi timp, înviorează întreaga viaţă spirituală a credincioşilor din dieceză.
În 1918, participă activ la Adunarea Naţională de la Alba Iulia, din 1 decembrie.
Din 1922, în urma morţii tragice a episcopului Demetriu Radu, devine episcop la Oradea, având şi aici contribuţii remarcabile în viaţa întregii eparhii.
În noaptea de 29 octombrie 1948, a fost arestat pentru că a protestat, printr-o serie de predici şi scrisori adresate guvernului, împotriva întemniţării abuzive a preoţilor de către comunişti, a naţionalizării bunurilor şi şcolilor bisericii din Oradea şi Beiuş.
Închis la Dragoslavele, alături de ceilalţi episcopi greco-catolici, din cauza lipsei de căldură, a mâncării insuficiente şi a lipsei de medicamente, s-a îmbolnăvit grav şi a fost internat în Spitalul din Rucăr. După patru luni, a fost dus la Căldărusani şi ţinut 15 luni izolat cu totul de lume. De aici, episcopul Valeriu Traian Frenţiu a fost transferat la închisoarea din Sighet. Ultimii săi doi ani de viaţă au fost petrecuţi în celulă, împreună cu alţi trei episcopi şi cu opt deţinuţi în vârstă, stingându-se în braţele Monseniorului Coriolan Tămâian şi în prezenţa episcopului loan Suciu, a colegilor de celulă - fraţi de suferinţă, la 11 iunie 1952; avea vârsta de 77 de ani. A fost îngropat de securişti, noaptea, în Cimitirul Evreiesc de pe malul Izei, fără nici un semn la căpătâi. Aşa i s-a răsplătit activitatea de o viaţă în slujba Bisericii şi a Neamului.
Episcopul dr. Alexandru Rusu al Maramureşului, născut în 1884 la Şeulia de Câmpie, judeţul Mureş, a absolvit liceul la Blaj şi Facultatea de Teologie la Budapesta, unde şi-a luat doctoratul. A fost hirotonit preot în 1910. În acelaşi an, devine profesor la Academia Teologică din Blaj. Fondator al revistei Unirea şi cofondator al revistei Cultura creştină, publicist remarcabil, în 1930 a devenit episcopul unit al Maramureşului. A fost ales mitropolit al Blajului în 1946 şi recunoscut de Sfanţul Scaun, dar a rămas la Baia Mare, nefiind confirmatat de către guvernul Petru Groza. A activat intens în slujba apărării Bisericii până la arestarea sa în octombrie 1948. A apărat interesele naţionale ale românilor atât în timpul ocupaţiei horthyste (1940 -1944) cât şi împotriva ocupanţilor sovietici. A fost închis la Dragoslavele, apoi la Căldăruşani, de unde a fost transferat pentru patru ani la Sighet, apoi la Spitalul Gerota Bucureşti şi la Curtea de Argeş.
Fiindcă, în septembrie 1956, a făcut un memoriu prin care cerea libertate deplină pentru Biserica Română Unită (memoriul a ajuns şi la ambasadorul Franţei la Bucureşti), a fost condamnat de Tribunalul Militar Cluj la 25 de ani de muncă silnică pentru trădare, instigare şi pentru refuzul de a colabora. Trimis la Gherla, de aici la Dej, apoi readus la Gherla, a murit la 9 mai 1963 într-o celulă de la subsol, foarte rece, în celula numărul 10. Înainte de a închide ochii, i-a binecuvântat pe toţi cei din celulă: Fraţii mei, acum eu mă duc la Dumnezeu, ca să-mi primesc răsplata pentru viaţa primită de la El, trăită şi sacrificată pentru El, pentru Biserică şi pentru români. A fost îngropat fără nici o ceremonie în Cimitirul deţinuţilor; mormântul numărul 133.
Fiindcă, în septembrie 1956, a făcut un memoriu prin care cerea libertate deplină pentru Biserica Română Unită (memoriul a ajuns şi la ambasadorul Franţei la Bucureşti), a fost condamnat de Tribunalul Militar Cluj la 25 de ani de muncă silnică pentru trădare, instigare şi pentru refuzul de a colabora. Trimis la Gherla, de aici la Dej, apoi readus la Gherla, a murit la 9 mai 1963 într-o celulă de la subsol, foarte rece, în celula numărul 10. Înainte de a închide ochii, i-a binecuvântat pe toţi cei din celulă: Fraţii mei, acum eu mă duc la Dumnezeu, ca să-mi primesc răsplata pentru viaţa primită de la El, trăită şi sacrificată pentru El, pentru Biserică şi pentru români. A fost îngropat fără nici o ceremonie în Cimitirul deţinuţilor; mormântul numărul 133.
Episcopul Ioan Suciu s-a născut în anul 1907 la Blaj, unde a făcut o parte din studiile primare, apoi liceul; în clasa a IV-a primară se mută la Beiuş, împreună cu familia, deportată de unguri în 1916. Continuă studiile la Colegiul De Propaganda Fide din Roma, de unde se întoarce la Blaj cu doctoratul în Teologie şi Filozofie şi este numit profesor la Liceul Sf. Vasile apoi la Academia Teologică din oraş.
În 20 iulie 1940 este consacrat episcop auxiliar la Oradea. Sub ocupaţia horthystă, episcopul V. T. Frenţiu fiind exilat, conducerea Diecezei a fost exercitată de tânărul, curajosul şi patriotul episcop Ioan Suciu, prin vizitaţii canonice dese, predici, pastorale, prin publicarea unor lucrări teologice etc. A fost un orator desăvârşit, un mare scriitor, autorul unor catehisme pentru toate vârstele. A publicat volumele Rănile Domnului, Mama, Eroism, Tinereţe. În 1946, când episcopul V. T. Frenţiu s-a întors la Oradea, episcopul Ioan Suciu a fost numit administrator apostolic al Archidiecezei Blajului, până la numirea noului mitropolit ales, episcopul dr. Al. Rusu. În această calitate, s-a opus public naţionalizării şcolilor Blajului, a făcut peste 600 de vizitaţii canonice în satele archidiecezei, predicând şi încurajând credincioşii la rezistenţă şi statornicie în credinţă în faţa ofensivei comuniste duse împotriva Bisericii Catolice. În vara lui 1947 a ţinut şapte predici în catedrala Sfântul Iosif din Bucureşti, arătând pericolul pe care îl reprezintă comunismul instaurat la putere în România, fapt pentru care ambasadorul sovietic, Andrei Vîşinski, i-a spus lui Petru Groza şi Gheorghiu Dej că această gură, a episcopului Ioan Suciu, trebuie închisă.
În octombrie 1948, cordoane de soldaţi au încercat să-i blocheze intrarea în catedrala din Blaj, însă mulţimea credincioşilor prezenţi le-au înlăturat. În urma predicii rostite atunci spre încurajarea credincioşilor, a fost arestat şi aruncat într-un beci, unde a fost ţinut fără apă şi mâncare două zile, după care a fost eliberat; i s-a cerut să nu mai predice, dar, episcopul tineretului - cum era numit - n-a cedat. A fost arestat din nou. După două zile în care a fost ţinut la Securitatea din Sibiu, a fost transportat la Ministerul de Interne şi închis într-o celulă cu episcopii Vasile Aftenie, Iuliu Hossu şi Alexandru Rusu. De aici, împreună cu ceilalţi episcopi, este dus la Dragoslavele, apoi la Căldăruşani şi din nou la Ministerul de Interne. În septembrie 1950 a fost internat la Sighet, unde a murit, în 27 iulie 1953, în braţele celor din celula 44, din cauza lipsei de hrană şi de tratament medical, căci era bolnav de ulcer. A fost îngropat în Cimitirul săracilor de pe malul Izei, într-o groapă comună, fără nici un semn la căpătâi.
În 20 iulie 1940 este consacrat episcop auxiliar la Oradea. Sub ocupaţia horthystă, episcopul V. T. Frenţiu fiind exilat, conducerea Diecezei a fost exercitată de tânărul, curajosul şi patriotul episcop Ioan Suciu, prin vizitaţii canonice dese, predici, pastorale, prin publicarea unor lucrări teologice etc. A fost un orator desăvârşit, un mare scriitor, autorul unor catehisme pentru toate vârstele. A publicat volumele Rănile Domnului, Mama, Eroism, Tinereţe. În 1946, când episcopul V. T. Frenţiu s-a întors la Oradea, episcopul Ioan Suciu a fost numit administrator apostolic al Archidiecezei Blajului, până la numirea noului mitropolit ales, episcopul dr. Al. Rusu. În această calitate, s-a opus public naţionalizării şcolilor Blajului, a făcut peste 600 de vizitaţii canonice în satele archidiecezei, predicând şi încurajând credincioşii la rezistenţă şi statornicie în credinţă în faţa ofensivei comuniste duse împotriva Bisericii Catolice. În vara lui 1947 a ţinut şapte predici în catedrala Sfântul Iosif din Bucureşti, arătând pericolul pe care îl reprezintă comunismul instaurat la putere în România, fapt pentru care ambasadorul sovietic, Andrei Vîşinski, i-a spus lui Petru Groza şi Gheorghiu Dej că această gură, a episcopului Ioan Suciu, trebuie închisă.
În octombrie 1948, cordoane de soldaţi au încercat să-i blocheze intrarea în catedrala din Blaj, însă mulţimea credincioşilor prezenţi le-au înlăturat. În urma predicii rostite atunci spre încurajarea credincioşilor, a fost arestat şi aruncat într-un beci, unde a fost ţinut fără apă şi mâncare două zile, după care a fost eliberat; i s-a cerut să nu mai predice, dar, episcopul tineretului - cum era numit - n-a cedat. A fost arestat din nou. După două zile în care a fost ţinut la Securitatea din Sibiu, a fost transportat la Ministerul de Interne şi închis într-o celulă cu episcopii Vasile Aftenie, Iuliu Hossu şi Alexandru Rusu. De aici, împreună cu ceilalţi episcopi, este dus la Dragoslavele, apoi la Căldăruşani şi din nou la Ministerul de Interne. În septembrie 1950 a fost internat la Sighet, unde a murit, în 27 iulie 1953, în braţele celor din celula 44, din cauza lipsei de hrană şi de tratament medical, căci era bolnav de ulcer. A fost îngropat în Cimitirul săracilor de pe malul Izei, într-o groapă comună, fără nici un semn la căpătâi.
* textele de pe această pagină au fost preluate din Martiri şi mărturisitori ai bisericii din România (1948-1989). Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică. Biserica Romano-Catolică, Vol. 2. Ediţia a-II-a., Preot prof. dr. Ioan Bota, Cicerone Ioniţoiu, Ed. Patmos, Cluj-Napoca ,1998
